ISTORIC

Colonia de pictura Baia Mare.

Scurte considerații privind construcțiile.

(1900-1968)

Peisajul mirific al micului oraș minier cu aspect medieval, cu turnuri și biserici vechi, și al împrejurimilor sale (dealurile cu păduri de castani, cu podgorii, Valea Ferneziului acoperită cu fumul albastru-cenușiu al furnalelor, munții și creasta pleșuvă a Gutâiului acoperită până primăvara târziu de zăpadă) oferea condițiile natural desăvârșite pentru crearea unei școli de picture bazată pe principiul naturii. În plus, existenţa aici a unor pictori înzestraţi, băştinaşi sau care au copilărit şi studiat în şcolile băimărene, şi, nu în ultimul rând, sprijinul şi interesul vădit al conducerii oraşului în ceea ce priveşte dezvoltarea culturală determină înfiinţarea la Baia Mare a unei şcoli de pictură, iniţial pentru perioada de vară (din 1896, în completarea Şcolii lui Hollosy de la München), dar care capătă ulterior caracter permanent (1898), devenind o colonie de pictori internaţională.

Fireşte micul atelier construit în 1896, în realitate un şopron din lemn cu trei ferestre largi cu vedere înspre nord, situat în cea mai frumoasă zonă a Parcului Szechenyi (azi Parcul Regina Maria), lângă Dealul „Jokai”, la intrarea în Valea „Petofi”¹ devenise insuficient în raport cu numărul şi în special cu valoarea şi renumele pictorilor băimăreni care expun la expoziţiile internaţionale de la Budapesta, München etc., obţinând medalii preţioase pentru creaţiile lor artistice. În urma acestui imens succes, conducerea oraşului decide la 26 martie 1898 construirea, pentru întărirea şi dezvoltarea coloniei, a opt ateliere (câte unul pentru fiecare din semnatarii² scrisorii adresate consiliului oraşului Baia, prin care îşi fac cunoscută intenţia de a înfiinţa la Baia Mare, o şcoală de pictură permanentă). Acestea urmau să fie ridicate pe baza proiectului de construcție elaborat de arhitectul Kann Gyula din Budapesta, în apropierea sau în parcul orașului.³

Hollósy Simon 1896

Subvenţiile periodice acordate de Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice din Ungaria⁴ (subvenţii acordate în perioada interbelică şi de către Statul Român), vor determina reluarea discuţiilor privind construirea unor noi ateliere în anul 1900. Astfel, în şedinţa Consiliului oraşului din 20 iunie 1900 se decide construirea, pe lângă atelierul existent deja în parc, a unui alt atelier cu dimensiunile 15×7 m, orientat tot spre nord şi a unui atelier dublu (clădire cu două ateliere). Banii pentru construirea acestora urmau să fie asiguraţi din impozitul perceput pe băuturile alcoolice.⁵

În anul 1900, se finalizează construirea clădirii ce adăpostea două ateliere⁶, închiriate de Consiliul oraşului pentru suma de 300 coroane/an, începând cu 1 noiembrie 1900, lui István Réti (partea de est) şi de Béla Iványi-Grünwald (partea de vest). Cu intenţia transformării atelierului şi în locuinţă, Grünwald a cerut primăriei materiale de construcţie în vederea construirii unei bucătării şi a unui hol, fiind decis să suporte personal costurile construirii dependinţelor.⁷

Clădirea cu cele două ateliere a fost construită în vecinătatea parcului (la capătul lui), într-o locaţie diferită de cea a vechiului atelier de pictură, pe un teren mlăştinos de pe malul Săsarului, proprietate a oraşului, situată „pe lângă drumul ce duce la Satu Mare (Szatmari ut)„. Zona nefiind încă sistematizată la acea dată, strada nu avea încă o denumire, fiind întâlnită în documente şi sub numele de drum naţional (Orszâg ut). Ulterior se va numi Totfalusy Kiss Miklos ut., iar în perioada interbelică str. Grigorescu (azi Victoriei).

Conducerea oraşului conştientizează că prezenţa pictorilor din diferite colţuri ale lumii contribuie esenţial atât la dezvoltarea turismului, cât şi la creşterea nivelului cultural al cetăţenilor oraşului, şi că tablourile ce înfăţişează peisajul băimărean, expuse la numeroase expoziţii naţionale şi internaţionale, reprezintă, pe lângă valoarea artistică inestimabilă, şi o reclamă benefică în folosul oraşului. În plus, plecarea lui Béla Iványi-Grünwald la Kecskemet, la invitaţia primarului oraşului de a înfiinţa şi acolo o colonie de pictură, deşi a însemnat o pierdere pentru expresia artistică băimăreană, a reuşit să trezească un vădit interes la nivelul elitei şi al presei locale în ceea ce priveşte dezvoltarea coloniei.

Grup de pictori studenți, 1903

Un membru mai activ al consiliului oraşului a întocmit cu sprijinul pictorilor un memorandum dezbătut în şedinţa din 27 noiembrie 1909. Punctele cele mai importante ale memorandumului le-au reprezentat: construirea a 6 ateliere noi şi înfiinţarea unei comisii mixte pentru rezolvarea problemelor comune, care să fie compusă din membri delegaţi din partea oraşului şi din membri ai coloniei. Pe baza acestor propuneri se hotărăşte construirea a două imobile, în valoare de 33, respectiv 36 mii de coroane şi formarea unei comisii mixte cu 7 membri, 3 din partea coloniei, 4 din partea conducerii oraşului. În perioada anilor 1910-1911, s-au executat lucrările în baza proiectelor arhitecților maghiari Balint și Jambor.⁸

Hollósy Simon 1910

Locaţia construcţiilor a reprezentat-o terenul mare, nefolosit, al oraşului, unde se afla deja imobilul cu cele două ateliere construite în 1900. În această perioadă, cu ocazia construirii celor două imobile, are loc şi sistematizarea terenului (înscris în cartea funciară sub denumirea de mlaştină) de pe drumul naţional (Ország ut), ce va primi denumirea de Totfalusy Kiss Miklos ut. Documentele din anul 1910 create de Primăria Oraşului Baia Mare, relative la construirea celor 2 imobile, cuprind informaţii cu privire la problematica desecării, asanării terenului mlăştinos.⁹ Tot în anul 1910 se încheie şi contractul cu constructorul imobilelor – Csiszar Jozsef şi comp.¹⁰ şi se execută reparaţii la atelierul eliberat de Grünwald.¹¹

Ferenczy Károly si Ferenczy Béni  1910

În primăvara anului 1911, cele două clădiri noi (o şcoală de pictură şi corp de clădire cu ateliere) au fost finalizate. Clădirea Școlii era compusă dintr-o sală de expoziţie, cu dimensiuni de 8×14 m, iluminată din partea superioară cu acoperiş din sticlă, şi din două ateliere. Cealaltă clădire cu parter şi un etaj avea patru ateliere, câte o cameră şi dependinţe, fără bucătării.¹² Printre cei care au închiriat ateliere s-au aflat şi Boromisza Tibor cu soţia, Bortsok (atelierul de la etaj, din partea estică), Ziffer (atelierul de la etaj, partea vestică) etc.

Imediat după finalizarea construirii atelierelor şi a școlii, în luna mai a anului 1911, are loc o amplă expoziţie de grup în sala nouă a Şcolii de pictură, unde au fost expuse 97 lucrări ale artiştilor coloniei. Pentru oficializarea din punct de vedere juridic a existenţei Școlii şi coloniei, se înfiinţează în anul 1911 Societatea Pictorilor Băimăreni, statutul societăţii având să dobândească legitimitate juridică doi ani mai târziu, prin hotărârea nr. 79480/1913 a Ministerului Regal Maghiar de Interne, în 1924 fiind înscris şi în Registrul persoanelor juridice prin decizia 6348 a Tribunalului Satu Mare.¹³

Din cauza izbucnirii războiului, numărul pictorilor şi al elevilor de la Baia Mare scade considerabil, unii fiind înrolaţi în armată, alţii întorcându-se la casele lor. Lui Thorma i-a revenit în întregime sarcina corecturii şi administrării Şcolii libere după moartea lui Ferenczy (1917), preluând şi funcţia de preşedinte al Societăţii. În anul 1918, János Thorma se mută în cadrul coloniei. După Marea Unire de la 1918, acesta corectează şi lucrările studenţilor bursieri ai academiilor de artă româneşti.

Cu toate că perioada interbelică reprezintă o perioadă importantă în dezvoltarea oraşului Baia Mare, iar artiştii din cadrul coloniei organizează expoziţii remarcabile, vizitate de însuşi ministrul culturii Octavian Goga, care îi cumpără lui Thorma mai multe lucrări, documentele din Fondul Primăriei Baia Mare cuprind o serie de informaţii cu privire la necesitatea efectuării unor reparaţii la clădirile din cadrul coloniei. Numeroasele solicitări venite din partea artiştilor care închiriau ateliere în cadrul coloniei erau, din păcate, de cele mai multe ori respinse de către conducerea oraşului, pe motivul lipsei posibilităţilor financiare. Astfel, cu excepţia reparaţiilor la acoperişul şcolii, nu s-au efectuat alte reparaţii radicale, motivul reprezentându-1 necesitatea efectuării unor reparaţii generale.¹⁴

La începutul perioadei interbelice, printre artiştii care au închiriat ateliere în cadrul coloniei s-au numărat: András Mikola, Valér Ferenczy, János Thorma (ocupa un atelier în edificiul vechi al coloniei), János Krizsán (ocupa un atelier în edificiul vechi al coloniei), Sándor Ziffer etc.¹⁵

În anul 1925, Serviciul Tehnic al Primăriei Oraşului Baia Mare, înaintează devizul referitor la lucrările de mutare a atelierului de pictură din Parcul Regina Maria, pe terenul stabilimentului de pictură. Structura de lemn a atelierului de pictură a fost demontată, transportată şi ridicată din nou pe terenul Şcolii de Pictură.¹⁶

Prin retragerea lui Thorma de la conducerea Şcolii Libere de Pictură şi a Societăţii Pictorilor Băimăreni (1927) începe o nouă etapă în evoluţia coloniei, din nefericire una marcată de o serie de disensiuni, discuţii, reclamaţii etc. între Mikola şi Kriszan (conducărorii Şcolii de Arte Frumoase şi a Societăţii) pe de o parte şi Gheorghe Manu, conducătorul Şcolii Libere de Arte Frumoase (din 1935).

În anul 1928, însăşi existenţa Şcolii, ce continua să primească o subvenţie anuală de la minister, este pusă sub semnul întrebării. La solicitarea Ministerului Culturii, Primăria decide menţinerea pe mai departe a Școlii, punerea la dispoziţia Societăţii a sălii mari a Școlii şi a celor două săli mai mici în mod gratuit, respectiv a celor 6 ateliere cu chirie anuală.

Din anul 1931 datează un amplu deviz privind lucrări de renovare, reparaţii la Şcoala de Belearte din str. Grigorescu nr. 19: demolare şi reconstrucţie pereţi interni, partea dreaptă, etaj şi parter, construirea lor din fier şi beton, zidirea lor din cărămidă de 15 cm grosime, demolare tavan din scânduri de la parter, depărtarea lemnelor pline de bureţi, tavan nou din fier beton, padiment nou la parter şi etaj, scări noi, sprijinirea tavanului, zidirea coloanelor în mortar de ciment, demolare etaj II, reclădire etaj II, demolare scări şi reconstruire, reparaţii acoperiş şindrilă, ferestre, uşi, zugrăvire, în concluzie, reparaţii la locuinţe – ateliere, edificiul şcolii. Devizul este însoţit de un memoriu şi de descrierea tehnică a edificiilor Şcolii de Belearte, potrivit căruia Şcoala de Belearte se compune din trei edificii a căror întreţinere a fost neglijată în perioada 1914-1920:

• edificiul cu etaj, construit în anul 1910, unde 4 artişti sunt încartiruiţi contra chiriei minimale; locuinţele aveau câte o cameră de locuit şi un atelier;

• sala de învăţământ cu 1 antreu, sală mare, 2 ateliere şi locuinţa pedelului;

• un edificiu vechi, cu 2 apartamente, fiecare cu un atelier, 1 antreu şi o cameră de locuit.¹⁷

Nu cunoaştem cu exactitate dacă aceste lucrări au fost executate, cert este că în anii următori conducerea Şcolii solicită în continuare reparaţii la imobilele din cadrul coloniei.

Informaţii importante cu privire la atelierele din cadrul coloniei şi starea acestora sunt cuprinse şi într-un raport al şefului serviciului administrativ din primărie, Alexandru Oros, înaintat Comisiei interimare a oraşului din 28 mai 1935. Alexandru Oros a fost însărcinat cu verificarea la Şcoala de Belearte a situaţiei ocupării locuinţelor. Astfel, acesta notează că cele trei edificii sunt ocupate după cum urmează:

• primul edificiu, cu două ateliere, unul ocupat de Kriszan, şi al doilea de Thorma;

• al doilea edificiu, cel din mijloc cu etaj, cu două ateliere uniforme şi la etaj şi la parter ocupate de Gheorghe Manu, Petru Ratz, Mikola şi Sebastian Skakiroff;

• al treilea edificiu – Şcoala de pictură propriu-zisă, compusă din sala mare şi două ateliere mai mici, servind pentru bursieri – era în întregime în folosinţa lui Thorma.¹⁸

Raportul mai menţionează că toate edificiile sunt într-o stare deplorabilă şi ameninţă cu ruinarea, că Serviciul Tehnic din cadrul Primăriei a raportat şi în anii trecuţi această stare şi că s-au întocmit devize. Fiind vorba de patrimoniul oraşului, Oros cere dispoziţii „extraurgente” pentru repararea edificiilor în cauză.¹⁹ Primăria decide executarea lucrărilor de reparaţii şi cere organizarea licitaţiilor. Astfel, în anul 1936, se întocmeşte devizul lucrărilor şi al Planului de construcţii şi de situaţie al Şcolii de Arte Frumoase din Baia Mare (vezi anexe), lucrarea fiind încredinţată lui Heininger Carol pentru 47.158 lei. S-a păstrat şi procesul-verbal de recepţionare a lucrării.²⁰

Din nefericire zorii celei de-a doua conflagraţii mondiale lasă urme adânci şi în ceea ce priveşte colonia. Clădirile acesteia sunt folosite începând cu anul 1939 de soldaţi încartiruiţi aici, sălile fiind utilizate şi la organizarea cursurilor de apărare pasivă. Într-o adresă înaintată Primăriei, Gheorghe Mânu menţionează că „şcoala s-a luptat şi în trecut cu greutăţi materiale susţinându-se numai din modestele taxe de frecvenţă ale elevilor ei. Câtă vreme am avut elevi am făcut faţă tuturor nevoilor administrative. Acum însă, mai bine de un an de zile de când şcoala a devenit cazarmă, veniturile au scăzut, nefiind elevi, iar o parte a cheltuielilor a rămas, ba mai mult trebuie să plătim şi electrica consumată de armată şi de primărie, prin cursurile de A.P.”²¹

În perioada ocupaţiei maghiare, la nivelul conducerii oraşului apare iniţiativa construirii unei noi colonii, în fapt posibilitatea de mutare a coloniei în altă locaţie, din partea inferioară a parcului Szechenyi (Regina Maria), pe terenul lui Kovacs Lorincz (decedat) situat lângă patinoar şi terenul de sport. S-a susţinut că, din punct de vedere artistic şi estetic, acea locaţie este cea mai potrivită şi că terenul de sport existent acolo trebuie să fie mutat. Acesta era înconjurat de un gard de lemn ce trebuia demontat pentru că strica peisajul. S-a pus problema construirii, pe lângă locuinţe, şi a unei săli de expoziţii cu o galerie unde să fie expuse tablourile vechilor maeştrii. Conducătorul Şcolii şi al Societăţii, pictorul Mikola, a afirmat că proiectul noii colonii nu a fost ideea pictorilor, aceştia fiind de acord doar cu renovarea vechii colonii. În sprijinul lor, arhitectul şef al oraşului, Zavory Bella, a susţinut că, din punct de vedere tehnic, vechile clădiri pot fi renovate, iar desecarea se poate rezolva complet. În final, se decide formarea unei comisii conduse de primar sau viceprimar, care să se deplaseze la terenul lui Kovacs Lorincz. S-a pus în discuţie chiar şi posibilitatea extinderii coloniei asupra morii mici aflată în imediata vecinătate a coloniei. Se pare că, în anii ‘40, terenul pe care se afla colonia punea reale probleme, din cauza faptului că era situat mai jos decât nivelul străzii Totfalusi Miklos, stradă pavată deja în acea perioadă.²²

Pictura în aer liber 1940

Imediat după reinstalarea administraţiei româneşti, conform instrucţiunilor Ministerului de Interne, se efectuează o inventariere a avuţiilor publice. Astfel, se consemnează într-un proces-verbal încheiat la 1 ianuarie 1945 că imobilul Şcoala de Belearte, proprietate a oraşului Baia Mare, situat în strada Grigorescu, nr. 15-21, învecinat la est cu strada Diana, la vest cu proprietăţi particulare, la sud cu canalul de energie, la nord cu strada Grigorescu, se compunea din: mlaştină de 2.167 m.p, fânaţă de 7.369 m.p., casă de locuit de 302 m.p, grădină de 824 m.p, parc de 2.167 m.p., casă şi parc de 7.369 m.p., casă de locuit de 302 m.p. (vezi anexe). Pe imobil se găseau următoarele instalaţii şi construcţii:

• atelier şi locuinţă parter, în imobil construit din piatră şi cărămidă, acoperit cu ţiglă, având dimensiunile 25,5x12x5,70, care conţine 2 ateliere, 3 camere, 1 antreu, 1 bucătărie, 1 cămară şi closete;

• ateliere şi locuinţă cu etaj, în imobil construit din piatră, cărămidă şi lemn şi acoperit cu şindrilă, având dimensiunile 7×17+5,5×15,5×11, compus din: a) la parter – 2 ateliere, 2 camere, 2 antreuri, 2 coridoare, 2 camere de baie, 2 closete; b) la etaj – 2 ateliere, 2 camere, 2 antreuri, 2 coridoare, 2 camere de baie, 2 closete;

• Şcoala de Belearte, construită din piatră, cărămidă, lemn şi acoperită cu tablă, sticlă şi şindrilă, având dimensiunile 11×7,5+15x7x7, compusă din: a) la parter – sală de expoziţii, 2 camere, 1 antreu, 2 closete; b) la etaj – 1 cameră, 1 bucătărie, 1 cămară;

• şopron pentru lemne de foc, construit din lemn şi acoperit cu şindrilă, având dimensiunile 3,5x3x3,5;

• şopron pentru lemne de foc, construit din lemn şi acoperit cu şindrilă, având dimensiunile 12x3x3,550 cu patru secţii;

• şopron pentru lemne de foc, construit din lemn şi acoperit cu şindrilă, având dimensiunile 9,5x4x3,5.

În procesul-verbal se mai menţionează faptul că, până la acea dată, înstrăinări ale bunului imobiliar nu s-au făcut, imobilul fiind folosit de pictori în calitate de chiriaşi cu începere din 1911. Informaţia fiind incorectă dacă avem în vedere faptul că imobilul cu atelierele lui István Réti şi Béla Iványi-Grünwald a fost construit şi ocupat în anul 1900. De asemenea, se mai precizează că, întreţinerea clădirilor este asigurată de Primăria Oraşului Baia Mare, că destinaţia imobilului este Şcoală de Belearte, atelier şi locuinţe pentru pictori.²³

În ceea ce priveşte istoricul coloniei în perioada comunistă, interesante sunt şi menţiunile cuprinse într-o adresă din anul 1950 a Şcolii Medii Tehnice şi de Artă, înfiinţată în această perioadă, către Comitetul Provizoriu al Regionalei 23 Baia Mare, Secţia Învăţământ şi Cultură, în care se precizează că „pentru ca şcoala noastră să-şi poată începe activitatea vă rugăm a dispune următoarele: evacuarea a 2 săli de învăţământ, care în prezent servesc drept locuinţă a artiştilor Slevensky şi Kiss Károly. Evacuarea lor este în asentimentul Sindicatului Artiştilor. Atelierul ocupat de Slevensky se va atribui lui Balla Jozsef, iar Slevensky va trece în locuinţa din casa părintească din oraş. Atelierul ocupat de Kiss Károly se atribuie lui Weith László, care trebuie să elibereze una din sălile de învăţământ, iar Kiss va ocupa atelierul lui Balla din Valea Roşie. Artista Olajnic Ianca ce deţine o sală de învăţământ va lucra de acum înainte în locuinţa particulară din oraş. Birourile şcolii urmează să fie amplasate în locuinţa actualmente ocupată de omul de serviciu al şcolii. Omul de serviciu ce va fi angajat va avea locuinţa în oraş, deoarece prezenţa lui în şcoală, permanent, nu este obligatorie”. De asemenea, pentru a putea asigura cazarea interniştilor care urmează cursurile şcolii, se cerea evacuarea completă a imobilului situat în strada Victoriei nr. 26, o parte din locatari putând fi plasaţi în imobilul Fabian, imobil vecin.²⁴

O importantă etapă în ceea ce priveşte evoluţia construcţiilor din cadrul coloniei s-a desfăşurat în perioada de după anul 1968²⁵, când se proiectează şi se construiesc 2 noi corpuri de clădire (P şi P+l) cu 6 ateliere de creaţie pentru Galeriile de Artă ale Fondului Plastic Baia Mare în incinta coloniei (vezi anexe). Construcţiile urmau să fie amplasate pe terenul liber, retras faţă de stradă, în adâncime, pe o suprafaţă fără plantaţii înalte (evitând astfel distrugerea plantaţiei existente) din strada Victoriei nr. 19-21. Potrivit proiectului, clădirea P+l urma să fie compusă din: a) la parter – un vestibul de 6,57 m.p., 2 ateliere de sculptură cu câte 37,05 m.p., cu ferestre spre nord, având fiecare câte o nişă pentru odihnă şi studiu, de 4,5 m.p., 2 grupuri sanitare; b) la etaj – un vestibul la intrare de 6,57 m.p., 2 ateliere de pictură cu câte 37,05 m.p., având la fel câte o nişă de cca. 4,5 m.p., 2 grupuri sanitare. Accesul la etaj urma să se realizeze printr-o scară exterioară acoperită şi cu parapete pentru protecţia împotriva zăpezii. Atelierele de sculptură de la parter au fost prevăzute cu o uşă-fereastră, cu legătură directă cu exteriorul, printr-o rampă, pentru manevrarea obiectelor de dimensiuni mari. Propunerea de mărire a suprafeţei cu încă 2 ateliere s-a soluţionat prin proiectarea clădirii cu parter, cu posibilităţi de supraetajare în viitor. Arhitectura corpului de clădire P+l era identică cu cea a clădirii cu parter, aceasta din urmă fiind proiectată pe un singur nivel.

Timp de un secol acest loc a primit artiști care trăiau și creau aici, dar nu a existat niciodată un proiect care să salveze acest patrimoniu. Proiectul de reabilitare, coordonat de arhitectul Ștefan Paskucz si Laura Teodora Ghinea, artist plastic si manager cultural, propune astfel o versiune contemporana, care reuneste trecutul cui prezentul si viitorul. Proiectul a inceput in anul 2011, iar santierul s-a desfășurat pe perioada 19 februarie 2015 – 30 octombrie 2017.

Acest spaţiu cultural reprezintă şi evidenţiază comunitatea, care se identifică şi participă pentru definirea lui. Altfel spus, Colonia Pictorilor devine un dispozitiv puternic prin care breasla artistică băimăreană poate produce şi scoate la vedere propria identitate artistică. Astfel gândit şi creat, acest spaţiu devine o oglindă a breslei artistice, un loc marcat de ospitalitate, o interfaţă, permiţând turiştilor sau cercetătorilor să cunoască specificul local în contextul circulaţiei internaţionale a valorilor culturale şi artistice. Prin tot ceea ce este, acest loc îşi va comunica propria unicitate.

Finanțarea acestui proiect a fost asigurată în totalitate din bugetul local al Muncipiului Baia Mare, în valoare de aproximativ 3.200.000 euro. Municipiul Baia Mare a recuperat investitia facuta din bugetul local, graţie proiectului de finantare Regio, „Valorificarea patrimoniului cultural, prin restaurarea si reabilitarea Coloniei Pictorilor”, in valoare de 15.487.285,36 lei, din care 12.392.147,14 lei reprezintă contribuţia Uniunii Europene prin contractul de finanţare nr. 3466/12.11.2018